Ce de amintiri cu bunicii și cu cei ai casei, avem. Și noi, pe lângă ei, ne strecurăm în povești. Dar mai ales pe ei încercăm să-i ținem vii în amintirile noastre.
Dacă le-ați ratat pe celelalte, le găsiți la noi pe blog, mai ales că mama ne povestește cu drag și oricum nouă ne crește inima de bucurie și de frumos.
Frumoasă e și amintirea pe care mai departe tot de la mama am aflat-o. Da, o amintire cu mama și cu frații ei, când erau toți mici, și cu bunicii despre care v-am mai vorbit și cu altă ocazie, adică cu Mama Marie, ei, bine, Maria Grama, și Tata Uănu sau pe numele întreg, loan Grama.
Și dacă tot suntem aici, la capitolul cum erau strigați bunicii, altfel decât pe numele lor întreg, mama ne-a mai spus și de străbunicul, căruia i se zicea Zaharie a lui Pițula, iar pițule erau bani că așa ziceau bătrânii atunci.
Străbunicul Zaharie, din partea mamei Marie, 1975
Azi, când vă dezvăluim întâmplarea cu un cal și un televizor, suntem la câteva zile distanță de Ziua Fericirii. Coincidență? Nici poveste.
Mama vine dintr-o familie cu patru frați. Acum mai bine de 40 de ani, deci undeva prin ‘77, în Șerbeni, satul unde au crescut, nu erau televizoare. Fără televizoare și telefoane, fără internet și interacțiune online, fără filme și știri la degetul mic. Iată un cadru în care, trebuie să recunoaștem, azi nu ne potrivim. Era, deci, acum vreo 45 de ani, și mama cu frații ei s-au rugat mult de tot de Mama Marie și de Tata Uănu să cumpere, ați ghicit, un televizor.
Așa că Tata Uănu, într-o zi, a zis, împăciuitor:
- „Uite cum facem: tragem la sorți! Eu vreau să-mi iau un cal, voi vreți televizor.”
Era mai bine așa cum a zis, dar cum să-ți dai seama de asta când ești copil și ai vrea să vezi desene animate măcar un pic? Sau când alți copii au la ce să se uite și tu nu? Așa că au făcut o tombolă.
Dar cum s-a întâmplat asta? Tata Uănu a făcut biletele, apoi le-a aruncat în cușmă și le-a amestecat. Mama a tras biletul pe care scria cal. A mai tras un frate, tot cal. Apoi, cal, din nou. Și iar cal. Toți au tras cal. Parcă ieri au tras biletele și se uitau foarte supărați unii la alții și, pe bună dreptate, la bilete. Era limpede. Vor cumpăra cal, nu televizor.
Apoi, unul dintre frați, cel mai mare, a luat biletele care nu fuseseră încă trase și a văzut că pe toate scria cal. Cum altfel, Tata Uănu scrisese cal pe toate. Mă rog, acum e de râs, că nu te poți supăra pe părinți că se gândesc la viitor și, când se gândesc, ce-i sperie e cu ce vor lucra pământul ca să schimbe în bine viețile copiilor lor.
- „Tată, nu-i corect, ne-ai păcălit!” au zis ei și au început să plângă de parcă le intrase ceva în ochi.
- „No, lasă că facem cumva să luăm și televizor.” a răspuns și Tata Uănu când a văzut câtă tristețe se lăsase (că deja toți erau supărați). Și s-a ținut de cuvânt și, neașteptat, într-o zi, a luat un televizor Sirius, pe lămpi, alb-negru, cum erau toate televizoarele pe vremea aceea.
La o poveste, la Șerbeni, Tata Uănu cu ginerii
Și tot așa mai departe, în fiecare seară se adunau vecinii la noul televizor să se uite la puținul program care era atunci. Se apucau să povestească în fel și chip, iar copiii, pe lângă cei mari, stăteau cu gura căscată și ascultau toate discuțiile lor. Până la urmă, o fi fost tare bine. Și pe cuvânt ne-a spus mama că o să aștearnă toată amintirea asta în jurnal, așa cum ne place cel mai mult.