„Dar dacă vreți, imediat pun să vă fac scorușe!”

„Dar dacă vreți, imediat pun să vă fac scorușe!”

Aceasta este o amintire cu ceva zamă și scorușe sau o mâncare-amintire-din-copilărie, după cum veți citi mai departe. E mâncarea pe care o făcea bunica mamei noastre. După cum lesne se înțelege, o făcea mama bunicii din partea mamei, cu alte cuvinte străbunica. 

Străbunica cu mama

De multe ori, în copilăria mamei, zama era făcută din o mie de feluri de legume. Străbunica punea carne când avea și când nu avea o făcea la fel de bună și o umplea cu legume. Când gătea, avea grijă să-o aștepte pe mama și pe frații ei să se întoarcă de la școală, cu ciorbele și zamele gata făcute. Cum auzea poarta, ieșea înaintea lor și începea să înșire, ingredient cu ingredient cu ingredient. Morcov, țelină, tarhon, cu apă și sare, străbunica le număra și le zicea pe toate pe care le știa, iar copiii erau toți foarte fericiți. 

Deci, această zamă era, înainte de toate, primul fel de bucurie pentru toți ai casei. Adică genul acela care azi s-ar numi comfort food, numai că era simplu și bun și, mai ales, gătit firesc, cu iubire și cu recunoștință pentru ce aveai. Dacă nu ați copilărit la țară, poate e mai greu să înțelegeți.

Când gătea zama cu carne (că dacă aveau animale, le îngrijea și de acolo aveau carne), străbunica vedea că cei mici nu se mai săturau să mănânce. De gătit două feluri de mâncare, gătea doar duminica, ziua în care îi lua pe cei mici, îi pregătea și îi ducea la biserică. Acolo, îi așeza în strană, de unde îi urmărea cu privirea, mai ales dacă știa că aveau gând de vreo boacănă, așa cum au toți copiii.

Mama își aduce aminte că o întreba adesea pe mama bătrână și dacă are „ceva bun”. Păi nu am făcut nimic, dar dacă vreți, imediat pun să vă fac scorușe, zicea numaidecât bunica ei. Dar numai dacă mergeți în grădină să aduceți găteje, așa zicea. Iar dacă copiii strângeau crenguțe uscate, străbunica făcea scorușe. Ba chiar făcea minuni după posibilitățile de atunci și găsea de fiecare dată cum să le facă nepoților ceva bun din ce se găsea atunci.

Dar să vă întrebăm: voi ați mâncat vreodată scorușe? 

Treaba e că erau niște gogoși din alea pufoase de se puneau direct pe suflet, cu lapte și ouă, făină, sare și un pic de drojdie. Totul frământat la mână câteva minute bune. Coca se lăsa apoi să dospească bine, la cald, apoi străbunica întindea foaia și tăia gogoșile cu gura unui pahar sau a unei căni. Iar când le punea la prăjit era semn că nu mai e mult și sunt gata. Mâncau cu toții și erau fericiți, așa cum suntem și noi când auzim cum era viața în copilărie pentru mama noastră.

Din păcate, n-avem poză cu ciorbele și nici cu scorușele, că amintirea e din alte vremuri, când oamenii doar stăteau unii cu alții și mâncau împreună. Dar, din fericire, e mai bine că nu avem, că altfel mureați de poftă!

 

Înapoi la blog