Râzi până vine ursul

Bunicul nostru, tatăl mamei noastre, s-a numit loan Grama. Toți nepoții îi ziceau însă Tata Uănu. S-a născut pe 13 mai 1940, în Șerbeni. Așa cum ni-l aducem aminte a fost un om tare puternic și mare de statură, dar mai ales atent la principii care nu-i erau totuna. Oricând era gata să dea o mână de ajutor la vecini, la prieteni, la rude. 

Tata Uănu ș Mama Marie în ocol cu treburi gospodărești

 

Când a fost copil i-au plăcut animalele. Și a continuat să-i fie drag de ele mulți ani în șir, până s-a făcut mare. După cum știm, pe vremea aceea, la sat nu erau multe de făcut: ori ajungeai cioban, ori mergeai să muncești câmpul. Tata Uănu s-a făcut cioban, și s-a făcut cioban imediat cum a terminat opt clase. 

Nu avem prea multe amintiri cu bunicul. Când aveam doar patru ani, el s-a îmbolnăvit de Parkinson și de atunci, cât timp a mai avut, orele alături de el au curs mai degrabă în liniște. În ultimii ani se chinuia să mai zică câte ceva și, o zic oftând, îmi era rușine că nu îl înțeleg. Dar bunica înțelegea totul și ne traducea de fiecare dată cu răbdare.

Mama, Jenica, adică Eugenia Regheni, fiica lui, are mult mai multe amintiri cu bunicul, adică tatăl ei. Cum e și această poveste pe cât de amuzantă, pe atât de uimitoare:

- Îmi amintesc că în fiecare an, în iunie sau iulie, mergeam cu mama și cu surorile la stână, la munte, unde era tata cu oile, de primăvară până toamna. Venea acasã destul de rar, cam o dată pe lună. Odată ne-a zis că, pe când se întoarce, vom merge la cules de zmeură pentru dulceață - noi cu toții eram foarte mâncăcioși. Numai bine, am gândit eu, zmeura avea să se coacă până venea el.

Când ne-a dus, tata ne-a arătat locurile cele mai bune pentru cules, că știa unde este zmeură multă. Venea cât mai aproape cu oile și striga de departe „Hei, hei, este zmeură aici!". La un moment dat am luat o pauză să mâncăm. Am stat la masă împreunã, cu tata și cu mama, și am mâncat toți ce au pus ei în traistă. Am mulțumit și ne-am decis sã lãsăm zmeura pe care o culesesem într-un loc ferit de animale, ca sã nu o mai ducem cu noi prin zmeuriș. 

Am agățat găleata de o creangă, în copacul de lângă noi, și am pornit din nou la cules cu altă găleată goală. Mama și tata au luat-o cu oile în sus să vadă dacã mai este zmeură, iar pe noi ne-au trimis în fațã, pe un deal, să culegem mai departe. Nu trecuse jumătate de ceas când am auzit un sunet tocmai din locul de unde am luat masa. Un urs încerca sã ajungã la găleata cu zmeurä. Eu și sora mea, Mariuța, am început sã strigăm la mama și la tata și sã le zicem că vine ursul. Tot atunci, ei strigau la noi sã nu ne speriem, fiindcă, se știe, ursul pleacă de bună voie dacă aude gălăgie.

Ne-am speriat zdravăn, dar  s-a terminat cu bine. Norocul nostru. Am râs cu lacrimi.

Nu o dată am auzit povestea asta. Însă de fiecare datã mi s-a părut uimitoare. Uneori am auzit-o în timp ce eram pe câmp cu verișorii mei, foarte aproape de locul unde s-a petrecut toată întâmplarea. Și nu doar că râdeam, dar ne uitam cu toții de jur împrejur ca să fim siguri că nu ne întâlnim și noi cu ursul.

Tata Flore cu Tata Uănu pe iapa lui albă

 

Am scris povestea și în jurnalul nostru de amintiri pentru bunicul. Și nu doar ca să o citiți alături de bunicii pe care îi mai aveți lângă voi; și mai ales să vă apropie și să vă dea curaj să vă scrieți și voi poveștile de familie, pe care atât de ușor le uităm.