Buni și Mama Marie

Avem multe povești cu bunicile noastre și pe câteva vi le spunem mai departe. Să nu cumva să uităm că două bunici minunate au iubit doi nepoți, pe Mia și pe Eugen, care suntem noi și care azi povestim plutind de emoție.

Aceasta va fi o poveste în două acte. Amândouă se împletesc acum în sufletul nostru. Primul act este cu Buni, adică bunica din partea tatălui, pe numele ei întreg, Maria Regheni. Actul doi este cu Mama Marie, care este bunica din partea mamei, ei, bine, Maria Grama.

Buni: Femeia care ne făcea toate poftele

Eu sunt Eugen. De când mă știu, Buni a locuit cu noi, cu mama, cu tata și cu sora mea, Mia. Așa se face că a avut grijă de noi la fel ca o mamă, dar a fost înțelegătoare la fel ca un prieten. Legătura aceasta s-a înnodat odată cu trecerea timpului. Foarte târziu în viață am înțeles ce înseamnă ea pentru mine, abia când, spre rușinea mea, am început să gândesc mai mult și mai profund. 

Buni este cea care m-a dus prima dată la biserică. Din ce-mi aduc aminte, este prima care mi-a citit cărți întregi, alea pe care nu voiam să le citesc eu pentru școală. Prima care m-a sunat în toi de noapte să îmi pună melodiile lui Furdui Iancu sau Ioan Bocșa. Prima care își nota întâmplările istorice de la televizor, și alte idei și minuni doar ca să mi le spună când ajungeam acasă. 

Buni cu Eugen în 1991

Când am decis să nu ne mai contrazicem pe teme religioase, legătura noastră s-a întărit. Eu am lăsat de la mine când îmi vorbea de religie și spiritualitate. Ea a lăsat de la ea când îi spuneam partea mea. Am devenit prieteni mai buni, ne-am înțeles mai bine, am stat mai mult să povestim din istorie, din literatură, din muzică, din sport, din politică, din călătorii. A fost o femeie foarte înțeleaptă, ba chiar cea mai bună femeie pe care am cunoscut-o vreodată. 

(Dar, na, eu o privesc cu ochi de nepot).

Eugen cu Buni

Povestea mea cu Buni începe, ca toate poveștile, într-o seară. Părinții mei erau la munte și eu venisem la Reghin să stau cu ea în weekend. Când a început seara, am vorbit despre poezii. Și povestind, mi-a venit ideea să scot câteva foi de hârtie și să o rog să scrie niște poezii care, atunci, la 76 de ani, îi plăceau și de care își amintea.

Aici este inclusiv o poezie pe care o știa de la șase ani:

 

Aici este splendida poezie a lui Adrian Păunescu:

A fost o idee croșetată cu tristețea că nu vom fi alături o vesnicie, dar și cu bucuria că-mi rămân amintire scrisul ei fluid și gândurile pe hârtie. (Păcat că nu aveam încă acest jurnal de amintiri. Tare mult ne-am fi distrat cu ele.)

***

Eu sunt Mia. Buni, mama tatălui meu, a fost ca o a doua mamă, pentru că a locuit cu noi de când m-am născut. Și pentru că am trăit cu ea de la nașterea mea, când ieșeam la joacă prin cartier, în copilărie, nu am avut nevoie aproape niciodată de cheie. Știam că Buni e acasă și era de-ajuns. 

Nu doar că era acasă, dar ne făcea, mie și fratelui meu, Eugen, toate poftele. Aveam poftă de griș cu lapte, ne făcea. Orez cu lapte, fiert în tihnă? Desigur. Mâncarea aia bună după o zi lungă la școală? Evident. Si pentru toate acestea nu cerea nimic în schimb - așa cum numai bunicii care vor să fie părinți-bunici fac.

 

Mia cu Buni

Dar să vă povestesc un moment, de pe vremea când aveam vreo 10 - 11ani, adică de prin 2001 - 2002. Moment care este la fel de viu și azi. Era chiar vreme de sărbători, când se tăia porcul la sat, în Serbeni de Mureș, la bunica, mama mamei mele. Toată familia era acolo. Însă eu nu. Nu îmi doream să merg, pentru că nu îmi plăcea această tradiție. Atunci, Buni a spus că rămânem amândouă acasă, pentru că venea Crăciunul, decoram casa și tare mult îmi doream să fac această surpriză familiei mele, pentru când s-ar fi întors de la Serbeni. Am căutat și am scotocit, însă multe decoratiuni pe care le-aș fi putut folosi prin casă erau rezervate pentru brad. M-am întristat. 

Era înțelegătoare Buni. A mers cu mine, prin Reghin, să luăm decorațiuni cu banii din pensia ei. Am fost pe la „căbănuțe”, adică vreo 10 - 15 magazine mici, drăgălașe, care vindeau de toate. Acolo am gasit multe lucruri care m-au fascinat. Când am ajuns acasă, ne-am sfătuit, am pregătit foarfeca, scotch-ul și scaunul și am împodobit toată sufrageria, ba chiar și balustrada scării (alături de Buni, care mi-a îndeplinit atunci aproape toate dorințele). De vis au arătat decorațiunile și au bucurat toată familia. Totul, în fapt, datorită bunătății și iubirii necondiționate pe care mi le-a arătat bunica mea. O iubire bine legată, pe care o doresc tuturor.

***

Mama Marie: Femeia care coase costume populare

Mama Marie este una din cele mai puternice femei pe care le știu. Femeie care azi încă merge la câmp și ține gospodăria. Cel mai mult îmi plăcea la Serbeni „camera de oaspeți" (unde nu dormea nimeni niciodată) și unde înșira și aranja doar lucruri făcute de mâna ei, de la covoare și cuverturi, la perne și costume populare. Un fel de Zestrea Familiei, dacă îmi permiteți. De la camera ei de oaspeți am rămas cu această iubire pentru folclor și pentru portul popular. 

Mama Marie coase cămăși și costume. Am rugat-o de multe ori să îmi coase cămăși cu motive florale, pe care le port cu mândrie peste tot în lume, din Europa până în Asia. Un motiv floral este acesta din imaginile de mai jos. L-a desenat pe hârtie chiar ea, motiv care este și predat pe o cămașă și care îmi va fi brodat pe viață. 

Modele florale desenate de Mama Marie

Și cu ea am o legătură strânsă, însă diferită. În ultimii ani, povestim mai mult despre trecutul ei și completăm jurnalul, cu fiecare ocazie ce se ivește.

- Eugen, dragă, nu vrei să mai stai câteva ore să completam mai mult până merg părinții tăi la alte case să colinde și apoi vin ei după tine?
- Evident.

Asta și-a dorit draga de ea la un colindat, după ce am completat mai bine de două ore în jurnal. Cum să nu stau de fiecare dată să-i ascult poveștile? 

 Eugen cu Mama Marie la colindat

Normal că poeziile lui Buni și motivele florale de la Mama Marie rămân pe veci neschimbate. Așa a apărut cel mai de preț tatuaj pe care îl am. Tatuaj care a venit ca un omagiu pentru cei pe care i-am pierdut și pentru cei ce încă ne sunt aproape. 

 Eugen purtând tatuajele inspirate de bunici

Se poate spune că am primit puternica poruncă să nu uit că viața e trecătoare. Și că trece cu tristețe dacă nu ne bucurăm de oamenii dragi, cât încă mai sunt. Nu din poze și amintiri, din recunoștința fiecărui moment alături de ei. Cum ar fi fiecare ceas alături Buni, când ne făcea toate poftele, și de Mama Marie, completând acest jurnal de amintiri. Jurnal pe care sper să îl termine anul acesta, pentru că știu sigur că va fi cea mai de preț carte din biblioteca personală. 

Și să nu uit! La anul intenționez să completez împreună cu părinții mei și jurnalul lui Buni, chiar dacă ea nu mai e printre noi.