Ziua în care tata a fost cel mai aproape de...

Este stare de vacanță. Cu copii pe fundal, deci fără grădiniță și școală, cu ieșiri în parc care se întind cu orele și vizite la prieteni unde mâncăm plăcinte făcute de bunici. Cu scurte plimbări la Feldioara și pe Chei și cu planuri de saltea și saci de dormit, în Deltă, la mare sau la munte, ca să prindem apusul și să ne bucurăm de el. În sfârșit!

Ne considerăm, recunoaștem, niște norocoși. În schimb, tata nu a fost niciodată - dar niciodată - cu părinții lui nici măcar într-o excursie de o zi.

Sau, altfel spus, de mic copil a avut un trai decent, acasă la părinții lui, adică la bunicii noștri paterni. În fapt a existat o singură zi în care au fost cel mai aproape de a-și împlini visul netrăit al unei excursii. Dar haideți să vă zicem ce s-a întâmplat.

Buni, 1959

Buni a fost asistentă medicală. Bunicul a fost lăcătuș mecanic. Și unul și celălalt, cu potențial, dar, evident, nu le-a fost ușor și profesional nu au crescut. Buni s-a măritat de tânără și a întrerupt studiile. Bunicul sau Moșu’ Eugen cum îi spunea toată lumea a fost fiu de chiabur și din clasa a șaptea i s-a interzis să mai meargă la școală. Pe când era copil, tatăl lui a fost arestat și pământurile, confiscate. A găsit puterea să o ia de la zero alături de cei șase frați, deși, probabil, copil fiind i s-a părut că e cel mai greu lucru pe care a trebuit să îl facă vreodată. Dar l-a făcut și s-a rugat să poată și s-a căsătorit cu Buni când a împlinit 36 de ani.

Ca să înțelegeți: viața lor împreună a fost și gri-cenușie. Nici vorbă să plece la drum în zilele când erau acasă, mai ales că pe atunci nu aveau nici mașină.

Odată, pe când avea doar 13 ani, atât de mult a stat tata pe capul lor încât le-a smuls promisiunea unui picnic, în prima lor mini-excursie, nu departe, dar nici aproape, dar ce conteaza, oricum avea emoții.

Buni și Moșu’ Eugen, cu cei doi copii, Marius și Monica, 1971

Știm sigur că i-a plăcut tare să audă că vor merge la Lăpușna, la vreo trei sferturi de oră distanță de Reghin. Dacă încă nu ați vizitat acest sat transilvănean, aflați că e vestit pentru Castelul Regal de Vânătoare, acela construit în 1925, care a fost de altfel reședința regească de vară pentru Ferdinand și Carol al II-lea. Ne închipuim pădurea deasă din zonă, în Munții Călimani, apa rece a râului Mureș, străduțele pietruite, casele acoperite de țiglă roșie și grădinile pline cu flori, așa cum erau atunci. Și, pe tata, plin de fericire și neputincios în a se stăpâni să nu sară în picioare de fericire.

Au plănuit să plece într-o sâmbătă, dis de dimineață. Autobuzul era la opt jumătate. Oameni serioși, cu casă pe pământ, când s-au trezit la prima oră s-au îngrijit de animale: găini, porci, cățel. Apoi au împachetat de drum și au ieșit pe poartă. 

Tata se trezise mai fericit ca niciodată că urma o zi minunată. Dar, fără să-și dea seama, au întârziat și autobuzul a plecat când au ajuns în stație. De la sine înțeles, nu au avut cum să mai plece și au ratat excursia asta. Nu știm cât au fost de dezamăgiți, știm însă sigur că în acea zi au fost cel mai aproape de o excursie împreună.