Jocurile copilăriei și ora exactă

Jocurile copilăriei și ora exactă

Dacă poți, respectă ora exactă!

Asta am învățat eu acasă la tata, care a învățat de la tatăl lui, adică de la bunicul Eugen Regheni (Moșu’ Eugen, cum îi zicea toată familia). Și despre asta vă povestim azi. 


Bunicul Eugen, la 12 ani, 1943

Bineînțeles că, pe vremea când era doar un copil, tata vedea în Moșu’ Eugen un om sever, bineînțeles că îl admira pentru că era corect și bineînțeles că, deși era server și corect, tot îi ieșea din cuvânt. Dar, până la urmă, ce copil nu face asta? Uneori se mai întâmplă. 

Să fi avut vreo 12-13 ani tata când învăța bine. Era locul doi sau trei în clasă, un loc bun tare, așa că ai lui îl lăsau nestingherit la joacă. Poate de aceea, ori de câte ori își aduce aminte, tata zice că asta este cea mai frumoasă vârstă a copilăriei lui. 

Ce urmează mai departe s-a întâmplat într-o zi când a venit de la școală. „Vreau să ies afară!” a zis tata și Moșu’ Eugen i-a spus: „Mergi! Dar să nu stai mai mult de trei jumătate, când vine mama ta acasă și pune masa.”

Regula aceasta, de a mânca de fiecare dată împreună la amiază, era sfântă la bunicul în casă (chiar ne-a ajutat și pe noi, aș zice). Buni gătea pentru toată familia și, v-am spus, ea a fost femeia care, când eram și noi copii, ne-a făcut toate poftele. 


Mama, tata și Buni

Însă, în acea zi, era cald afară și ieșiseră la joacă o grămadă de copii. Și pe atunci erau o grămadă de jocuri de jucat, neîntrerupte de nimic, poate doar de oboseală și de foame. Iar lui tata îi plăcea să joace de toate. Fotbal, țurcă, perete, șapte pietre (sau castelul, cum i se mai spunea). 

Mai știți regulile?

Șapte pietre e unul din jocurile vechi din copilărie, pentru care aveai nevoie cel puțin de curtea școlii sau de vreo uliță mai mare. Neapărat cineva trebuia să aducă o minge și dacă nu erau cel puțin șase copii, jocul nici nu se putea ține prea bine. Se construia rapid un castel din șapte pietre, puse una peste alta, și se făceau două echipe: une proteja castelul, celalaltă îl dărâma cu mingea. 

Nu era ușor! 

Uneori dura aproape o oră întreagă până când castelul era dărâmat și chiar și așa jocul nu se termina aici. Echipa din apărare trebuia apoi să recupereze mingea și să îi vâneze, unul câte unul, pe cei din echipa adversă, atingându-i cu mingea. Timp în care, cei care au atacat trebuiau să ridice la loc castelul, în cel mai scurt timp, și să aibă grijă să nu fie scoși din joc. Era frumos și se lăsa cu povești pe care copiii abia așteptau să le spună mai departe. 

Și cine credeți că în acea zi s-a luat cu joaca și s-a întors acasă două ore mai târziu decât a promis și a găsit mâncarea rece, în timp ce amândoi părinții stăteau neclintiți lângă masă? Exact, tata.

 
Tata, Marius Regheni, catană, 1988

A mâncat așa, în prezența lor, și de atunci n-a mai avut voie afară decât o jumătate de oră. Asta până când nu a arătat că a învățat ora exactă. Bine, câteva zile la rând, tata a venit de fiecare dată cu cinci minute mai repede, ca nu cumva să întârzie din nou. Dar, a prins ideea din zbor, așa că totul a revenit rapid la normal. 

De atunci, regula de la Moșu’ Eugen a fost regulă și pentru tata. Și de atunci, nu a mai întârziat niciodată nemotivat, fie că a fost vorba de școală, de antrenamente, de întâlniri dar, mai ales, de ora mesei în familie. 

Bunicul l-a învățat să respecte ora exactă pe tatăl meu, tata ne-a învățat pe noi, noi îi învățăm pe copiii noștri. Mulțumim, bunicule!