Ce moștenire vrem să păstrăm de la bunici?

Bunicii poartă în ei ecoul trecutului, nepoții - viziunea viitorului. Când cele două lumi schimbă povești, amintirile le rămân foarte dragi în memorie.

Noi ne-am iubit bunicii foarte mult. I-am iubit mult și îi iubim și acum, chiar dacă s-au dus. Atât de mult că ne-am dorit să strângem poveștile lor într-un jurnal și acesta să fie zestrea noastră. Chiar așa, voi unde păstrați amintirile cu bunii și bunele voastre?

Adică amintiri care țin de jucăria dragă sau de „ceva bun” când nu se găseau de toate și, dacă se găseau, nu aveai mereu bani de ele. Care țin de trezitul înainte să răsară soarele, de troienile până la brâu, de primul drum cu trenul, de ziua de Duminică la biserică și de bucătăria de vară.

Nouă ne stau în suflet jurnalele de amintiri pentru bunica și pentru bunicul, care adună experiențe de viață, leagă gânduri despre care nu s-a vorbit deschis și țes povești la fel de vechi ca basmele.

Dar ar fi prea simplu să spunem că e doar atât, căci la fel de tare bunicilor le face bine să știe că rămân în amintirea celor apropiati așternându-și viața pe hârtie. Noi avem acest jurnal completat de bunica din partea mamei, care e încă în viață.

Despre bunica ne aducem aminte cum tricota ciorapi cu andrelele și broda prosoape. „Astea-s gogoși cu cana!” ne zicea când lăsa coca bine frământată să dospească vreo oră, la cald, și apoi trecea la treabă: întindea foia de aluat și tăia gogoșile cu gura unei căni.

Apoi, sunt poveștile. Animalele din gospodărie cu care bunicul vorbea ori de câte ori le hrănea și le ducea apă. Dulăpioarele din atelierul de tâmplărit, amenajat în șura din curte. Perii din livadă. 

Cu toții avem cel puțin o amintire cu cei care, luând locul părinților, ne alintau și ne dojeneau când eram copii. 

 

 

Amintirile cu bunicii, dacă vrem, au și un rost terapeutic: a sta de vorbă cu ei e o formă valoroasă de conectare, iar scrisul, ca orice scriere, e terapie.

„În anul 2021 a apărut în România cartea Bunico, povestește-mi despre tine, o carte pe care am lansat-o ca și omagiu pentru bunica mea din partea tatălui. Conceperea acestei serii de cărți a avut la bază dorința de a păstra amintirile bunicii mele, care, din nefericire a părăsit această lume înainte de a avea posibilitatea să-mi răspundă la toate întrebările pe care aș fi vrut să i le pun. Aidoma jurnalului de amintiri pentru bunica, am conceput și cartea Bunicule, povestește-mi despre tine. Cărțile sunt concepute în așa fel încât nepoții să regăsească în paginile ei răspunsuri de la bunica sau bunicul lor care să le satisfacă toate curiozitățile legate de viața lor și a familiei”. - Mia Willms

Nu știi cu adevărat cât de tare ții la tot ce au trăit ei decât atunci când bunicii tăi nu mai sunt.

(Sau, mă rog, poate știi, dar adevărul e că nu vrei să te gândești niciodată la asta.) 

Căci, ce poate fi mai nobil decât să-i ajutăm, când încă sunt lângă noi, să-și reîmpletească din firul amintirilor existența care va vorbi genera țiilor viitoare? Este o călătorie în care noi, nepoții, suntem martori, în timp ce jurnalul ghidează fiecare propoziție să se așeze pe pagină. Și în acest proces nu doar că suntem martori, suntem și alchimiști: transformăm orele petrecute împreună în timp plin de emoție, iubire și cele mai frumoase gânduri. Și aceasta este calea să ne cunoaștem și să ne onorăm rădăcinile. Dar și să ne luăm timp pentru ce e al nostru, știind că tehnologia a accelerat ritmul în care trăim.

„Familia nu este cel mai important lucru. Este totul.” - Michael J.Fox

Târziu ne-am dat seama că bunicii nu sunt doar părinții părinților noștri. Sunt suflete bătrâne cu voci înțelepte. Prețuim astăzi amintirile lor pline de sens și învățăturile lor neprețuite. Le mulțumim pentru că ne-au crescut, iar jurnalele pentru bunica și pentru bunicul sunt modalitatea noastră de a le arăta cât de mult vrem să ne rămână darurile lor, mai aproape și mai la vedere.