Despre cum a ajuns tata la mare două săptămâni

Ce se poate întâmpla dacă promiți copilului o excursie la mare ca să ia treapta la liceu? E posibil ca el să se ambiționeze, iar tu de fapt să nu îți permiți să plătești o vacanță de două săptămâni. Avem o poveste tare interesantă mai departe cu tata (pe când era adolescent, și de adolescent!) și bunicii noștri, adică părinții lui pe când erau părinți de adolescent.

Nu că n-am fi știut că tata a trecut și prin momente grele, cumulate pe la 15-16 ani când se împlineau deja doi ani de când sora lui plecase din lumea asta, iar bunicul patern avea cancer. Într-o țară în care a fi bolnav oricum e un calvar greu de dus, a avea cancer și a rămâne în viață poate părea misiune imposibilă. Iar a avea unul din părinți bolnavi de cancer, când ești doar un adolescent, e un coșmar de care vrei doar să scapi.

Dar tata respira prin toții porii, toată lumea era a lui și era fericit. De la el am moștenit această atitudine sănătoasă și această lecție de viață. Și tot el ne-a zis povestea, așa cum v-o redăm mai departe. 

Făcea sport și învăța bine. Și, da, era în clasa selecționată, adică în clasa a 10-a la liceul numărul unu din Reghin. Nu mai spunem că pe vremea aceea învăța serios oricum, și fără treaptă adică, dar când dădea treapta era de zece ori mai serios. Și tata urma să aibă treapta a doua de liceu, când se mai cernea odată colectivul. Asta înseamnă că cei care treceau continua la liceu, iar cine nu, urma să învețe o meserie. Și pe cuvânt că atunci meseria era brățară de aur.

De aia, părinții lui, adică bunicii noștri din partea tatălui, îi promitea una-alta, doar ca să aibă rezultate la învățătură. Ceva simplu, teoretic și așa ajungem la povestea în sine.

În anul acela i-au promis că îl lasă la mare dacă rămâne, binînțeles, în clasa selecționată și continuă studiile. Tata a început să învețe cum se cuvine cu vreo trei luni înainte de examen. Și ce să vezi? A intrat al 12-lea! Fericire maximă pe el, dar lapte și miere nu a curs niciodată pentru el și pentru bunicii noștri. Așa că, bunicii noștri i-au explicat că de fapt nu își permit să-i dea banii să meargă la mare. Tata visa la vacanță alături de unul din prieteni lui care avea o mătușă la Constanța.

Nu era tata vreo excepție, așa că la scurt timp, ca orice adolescent, a găsit o rezolvare singur: a început să se gândească că nu mai merge la școală, că nu are niciun rost, că mai bine merge la muncă să aibă banii lui. Dar efectiv, bunicii nu aveau altă variantă, că bunicul era bolnav. 

Bunicul Eugen în centru pe scaun, la o șuetă cu băieții,1957

În fine, că să rămânem pe subiect. Tata și-a dat seama că practic a învățat pentru el, ia bunicii au luat decizia ca până la urmă să îl lase două săptămâni la mare cu prietenul lui. S-a bucurat mult tata în acele două săptămâni minunate și așa a învățat că, dacă îți dorești ceva cu adevărat, poți.

E de datoria noastră, ca părinți, să îi învățăm lucruri pe copii. Să le explicăm ce se poate și ce nu. Să le dăm exemple, când le spunem ce credem că trebuie să învețe și de ce. Ce trebuie să priceapă, ce trebuie să înțeleagă și ce trebuie să poarte cu ei toată viața. Teoria e bună, dar practica îi ajută să rețină mai ușor. Noroc că în familia noastră, avem exemple de „așa da" din viața bunicilor și a părinților noștri, nu doar din cărți, iar asta cântărește mult.

Iar dacă aveți chef de citit, să știți că puteți răsfoi și celelalte amintiri de familie pe care le-am pus pe blog. Și mai puteți face ceva: să le păstrați pe ale voastre într-un jurnal de amintiri ca să vă rămână zestre peste ani.